luni, 3 august 2009

Vazute de un semidoct

Nu trebuie sa ma criticati prea mult, ci cu masura, pentru ca nu stiu cum voi reactiona. Sunt doar o semidocta cu blog. Recunosc cu mana pe inima ca nu m-am impacat cu materiile umaniste. Departe de mine pasiunea pentru istorie si filozofie. Cu picioarele pe pamant si mana pe inima stiu doar ca incet incet acumulez. Nu-l citesc pe Eliade si nu apartin generatiei mele care il rumega pe Cioran (in masura in care le folosea la ceva). Nu m-a interesat vreodata psihologia maselor la nivel de studiu. Nu m-a interesat natura umana si probabil ca nu voi savura alte carti inafara romanelor politiste si de spionaj. Cu pasiune pentru politica si o buna ascultatoare si cititoare de stiri, nu m-am ridicat niciodata la nivelul multor oameni din anturajul meu.

Cu toate astea am considerat intotdeauna ca bunul simt trebuie sa primeze. Am primit o educatie corespunzatoare de la parinti. Nu puteam sa injur pe cineva de mama si nici nu m-a caracterizat vreodata teribilismul in ce priveste vocabularul. Aici probabil ca au o vina si palmele peste gura cand ma scapa vreun “la naiba”. (Recunosc in schimb ca vremurile si maturizarea m-au schimbat si nervii reactioneaza de multe ori fara discernamant. Mea culpa!) Ce mi-a ramas insa foarte bine intiparit este respectul pentru persoanele din jurul meu. Respectul pentru femeia de servici, pentru vanzatoarea de la magazin cu care schimbi doua vorbe cand te duci dupa paine. De asemenea nu ma costa nimic un zambet catre vanzatorul de ziare din intersectie, un “buna ziua” vecinei de la 10 si aleia de la 1, un “buna ziua” la intrarea intr-un birou de la Finante si oriunde, un “ma scuzati” omului de pe strada pe care l-am atins din greseala, metrul din spatele omului de la ghiseul bancii. Am invatat ca tot gratuit este sa fiu amabila si cu doamna de la tara venita in oras cu bocceluta cat si cu grobianul care imi calca prin birou. Femeii poate ii fac ziua mai buna iar grobianul devine simtit si multumeste. Recunosc ca am geanta plina de servetele si ambalaje pentru ca nu mi se pare firesc sa le arunc pur si simplu. Nu ma lasa inima sa le golesc nici macar in cosul de gunoi de acasa pentru ca uit de fapt de ele si dureaza cateva luni pana ma indur sa scap de ele.

Si cu toate astea am trait vremuri cand simteam ca locul meu nu e aici. Am asteptari cam mari in ce priveste societatea in care traiesc. Credeti ca e nevoie sa mai enumar motivele pentru care nu ma “fit in”?

2 comentarii:

LiaLia spunea...

Da, draga mea, dar ai un trecut de care poţi fi mândră, deşi nu te ajută la nimic :) Bun simţ, hmmm, ce cuvânt perimat ...

rhodos spunea...

Vulpito, daca nu mi-a placut istoria eu de unde sa stiu ce trecut minunat am? :)))) Nu e perimat, e doar cazut in derizoriu dar asta nu din vina noastra, circula niste forte malefice prin aer si de aia banuiesc ;)

A apărut o eroare în acest obiect gadget