luni, 28 septembrie 2015

Amintiri din copilarie: Tata

O da! Pe vremuri aveam de scris o gramada despre mama. Ea era subiectul principal al tuturor compunerilor facute pe vremea vechiului regim. Ea era centrul universului fiecariu copil. Si poate ca merita acel loc. Cu o conditie: EXISTENTA!
Mama mea a murit acum 7 ani. Era singurul meu prieten adevarat. Prietenii adevarati nu te judeca . Nu te jignesc. Nu fac altceva decat sa te asculte si incearca sa inteleaga punctul tau de vedere. Cand a murit mama, microuniversul meu s-a prabusit. Mi-a trebuit multa tarie si multa vointa sa trec peste moment. Lasand la o parte suferinta proprie, langa mine l-am avut pe tata. La fel de doborat moral, la fel de obosit si la fel de debusolat.
Cand eram copil, tata a fost cel care m-a invatat despre  masini, fotbal (sport in general), table, carti, remy, tot el a fost cel care mi-a transmis arta compromisului (ciudata exprimare!).
Tot tata m-a facut sa fiu bossy. Inca mi-e greu sa ma obisnuiesc cu conceptul desi il folosesc zilnic (sic!).
Peste noapte, tata s-a transformat in prietenul meu cel mai bun. Omul care imi stie secretele. Omul care imi stie suferintele si gandurile cele mai nasoale. E omul care ma asculta si care mi-a marturisit ca a suferit cand ma destainuiam mamei si lui nu. Cumva, s-a transformat in ceea ce trebuia sa fie de la bun inceput: cel mai bun prieten al meu!
Pentru mine familia a insemnat intotdeauna punctul de sprijin. Nu mi-a fost intors spatele niciodata, din contra, am primit de fiecare data suport neconditionat.

Prietenii mei il cunosc. E omul care te face sa iti spui pasurile. E omul care bea cu tine un pahar de vin si te tine pana dimineata la povesti. E omul pe care ti-e drag sa il intalnesti la fiecare chef. Daca as fi fost singura care sa vad frumusetea omului, poate ca postul asta nu exista. Dar stiu ca toti din jurul meu il apreciaza, si poate ca e unul din multele lucruri care ma fac sa fiu mandra ca il am si e al meu J

luni, 7 septembrie 2015

Viata la tara sau din categoria: traumele copilariei

“Fiind baiet paduri cutreieram…” Ei na, nu eram nici baiet si nici padurile nu erau pe sufletul meu. Marea problema aparea in clasele primare cand trebuia sa scriu, dupa fiecare vacanta, cate o compunere despre vacanta la bunici. Bine’nteles ca toata lumea scria despre vacanta petrecuta la tara, era o chestiune implicita, dar care pe mine ma scotea din sarite. Cum sa scriu despre viata la tara cand eu m-am nascut la oras iar bunicii mei stateau in Brasov? Nu mai vorbesc de faptul ca, desi imi iubeam bunicii, vacantele la Brasov erau petrecute in compania matusilor care se invarteau in jurul meu ca niste closti. In sensul bun al cuvantului. Drama unei compuneri despre padurile, raurile si fantanile din fundul curtii se transforma in tragedia primelor zile la scoala. Imi bateam capul sa inventez o curte plina de gaini si alte oratanii, niste bunici idilici care plecau dimineata la sapa, sau niste fructe de prin batatura care sa ma fi satisfacut.
Dar, pe langa toate frustrarile pe care le adunam pentru ca eram copil de oras, mai rau, copil de bloc, mai aveam si colegi de clasa de care trebuia sa ma feresc ca dracul de tamaie. Nu imi aduc aminte sa fi inceput un trimestru in care sa nu iau paduchi de la cate unii care au zburdat “la tara” in vacanta. Totul se petrecea cam asa: inainte de prima zi la scoala, tata ma verifica … verdict: OK!. Nu treceau doua zile si incepeam sa ma scarpin. Treceam la verificat. Verificatul se facea de regula cu tata pe marginea patului si eu jos pe covor, cu o lampa de noptiera langa cap pentru vizibilitate maxima. Verdict: … lindini! Si incepea chinul. Da-i cu petrol! Pieptanat cu piaptanul ala fin cu vata! Spalat cu sapun de casa! Clatit cu otet! Dezastru!!! Am dezvoltat in anii copilariei o fobie ingrozitoare la paduchi, care se traduce acum intr-un gest reflex de scarpinat in cap cand vad cate o persoana mai dubioasa la vreo coada sau pe strada. Paduchii au marcat copilaria mea, nu doar prin rusinea de a-i avea sau de usurinta de a-i capata, cat prin faptul ca nu am putut sa am niciodata parul lung. Toata vara asteptam sa creasca, doar doar imi fac si eu codite. Sufletu’! Incepea scoala! Chin! Si acum mi-o aduc aminte pe mama cum nu se lasa induplecata de lacrimile mele si baga foarfeca in par. De acolo cred ca mi se trage si tunsul in fata oglinzii cu foarfeca mare de croitorie de la bunicu’. Apropos, cat e un tuns?
Revenind insa la tragediile din vremea copilariei, precum si la lipsa unor vacante in compania gainilor, am ramas totusi cu niste amintiri grozave din vacantele mele de la … Brasov.  Cine poate sa se laude ca in clasa intai stia sa joace canasta, table si zaruri? Sau ca biblioteca matusilor i-a marcat copilaria?   
To be continued ….

PS: Matusa-mea adormea foarte repede pe povestile pe care i le spuneam J))

Sursa foto bizbrasov.ro
A apărut o eroare în acest obiect gadget