O da! Pe vremuri aveam de scris o gramada despre mama. Ea
era subiectul principal al tuturor compunerilor facute pe vremea vechiului
regim. Ea era centrul universului fiecariu copil. Si poate ca merita acel loc.
Cu o conditie: EXISTENTA!
Mama mea a murit acum 7 ani. Era singurul meu prieten
adevarat. Prietenii adevarati nu te judeca . Nu te jignesc. Nu fac altceva
decat sa te asculte si incearca sa inteleaga punctul tau de vedere. Cand a
murit mama, microuniversul meu s-a prabusit. Mi-a trebuit multa tarie si multa
vointa sa trec peste moment. Lasand la o parte suferinta proprie, langa mine
l-am avut pe tata. La fel de doborat moral, la fel de obosit si la fel de
debusolat.
Cand eram copil, tata a fost cel care m-a invatat despre masini, fotbal (sport in general), table,
carti, remy, tot el a fost cel care mi-a transmis arta compromisului (ciudata
exprimare!).
Tot tata m-a facut sa fiu bossy. Inca mi-e greu sa ma
obisnuiesc cu conceptul desi il folosesc zilnic (sic!).
Peste noapte, tata s-a transformat in prietenul meu cel mai
bun. Omul care imi stie secretele. Omul care imi stie suferintele si gandurile
cele mai nasoale. E omul care ma asculta si care mi-a marturisit ca a suferit
cand ma destainuiam mamei si lui nu. Cumva, s-a transformat in ceea ce trebuia
sa fie de la bun inceput: cel mai bun prieten al meu!
Pentru mine familia a insemnat intotdeauna punctul de
sprijin. Nu mi-a fost intors spatele niciodata, din contra, am primit de
fiecare data suport neconditionat.
Prietenii mei il cunosc. E omul care te face sa iti spui
pasurile. E omul care bea cu tine un pahar de vin si te tine pana dimineata la
povesti. E omul pe care ti-e drag sa il intalnesti la fiecare chef. Daca as fi
fost singura care sa vad frumusetea omului, poate ca postul asta nu exista. Dar
stiu ca toti din jurul meu il apreciaza, si poate ca e unul din multele lucruri
care ma fac sa fiu mandra ca il am si e al meu J
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu