Cultul familiei

De foarte multe ori suntem tentati sa cautam modele. In functie de varsta ne adaptam si viziunea asupra unui model demn de urmat. Putini sunt insa cei care isi urmeaza indeaproape familia. Cel putin asta este o observatie care am facut-o in zilele noastre, ca in zilele din’nainte de ’89 parca lucrurile stateau altfel, sau asa le percepeam eu.

Am fost judecata de multe ori pentru faptul ca in timpul unor discutii apaream eu cu ceva de genul : « mama facea aia » sau « stiu ca tata ar face asta » sau « frate-mio mi-a zis ca ... ». Mi s-a reprosat faptul ca familia mea era data de exemplu. Repet : familia mea si nu eu.

Si cu postul asta probabil ca vor exista carcotasi care sa zica : « uite-o si pe asta ce-si mai lauda neamu’ ! ». Poate ca asa este pentru simplu motiv ca nu mi-a fost niciodata rusine cu neamul meu.

Probabil ca multora li se pare banal subiectul legat de familie si probabil ca nici nu este prea discutat. De aceea nu insist sa terminati de citit acest post.

De mici copii aveam ca tema de casa « Ce este tatal meu ». E doar un exemplu pentru ca ziua femeii intotdeauna era confundata cu « ziua mamei » formandu-se astfel un sentiment de recunostinta pentru femeia care ne-a dat viata. Analizand aceasta chestiune, in plan personal am realizat ca nu lectiile din scoala mi-au format relatia cu parintii mei ci respectul s-a format cu un mare ajutor din partea lor.

Imi venerez parintii ? Probabil ca da. Imi iubesc fratele si il admir ? Cu siguranta.

Pe mama mea o sa mi-o amintesc intotdeauna ca pe cel mai bun prieten. Stiu ca suna ciudat dar nu cred ca a existat cineva in viata mea care sa ma cunoasca asa bine si sa-mi asculte toate ofurile. Aveam o problema sentimentala, tusti la mama, imi trebuia o reteta, telefon la mama, aveam nevoie de un sfat, la mama cu mine, trebuia sa spun cuiva un secret, o barfa, mama era singura care trebuia sa stie. Ma intrebati de unde stiu bancuri ? De la mama. Cantece de pahar ? De la mama. Poezii ? De la mama. Chiar si sa beau bere am invatat de la mama J.

Tatal meu m-a invatat insa altceva. M-a invatat sa respect. M-a invatat sa respect munca si oamenii. Nu m-a invatat sa respect banii pentru ca ii considera doar un mijloc de a trai si nimic mai mult. In schimb bunul simt si felul de a ierta si a tolera i le datorez pe deplin. Felul de a-si trata angajatii este unul aparte si nu exagerez cu nimic daca va spun ca, in ciuda injuraturilor din sectie, oamenii il respecta pentru ca nu a existat vreunul pe care sa nu-l fi ajutat si pe care sa-l refuze.

Pe fratele meu il admir. E o admiratie sincera. Cum Dumnezeu sa nu fiu mandra de el cand a realizat atat de multe ? Cum sa nu ii fiu recunoscatoare cand a stat zi lumina la patul mamei mele ? Daca spun ca e frumos si destept o sa ziceti ca exagerez, dar e mult prea usor de demonstrat ca am dreptate.

Mi-am cautat si eu modele cand eram copil. Acum sunt fericita ca mi-am descoperit modelele atat de aproape si asa de repede si nu am vreun regret. Am un cult al familiei pe care cu siguranta il voi transmite copiilor mei.

Si ca incheiere : care sunt modelele voastre ?